Elisabeta Iosif:,,Destine contemporane”

Convorbire cu scriitorul Al. Florin Ţene,

Preşedintele LIGII SCRIITORILOR din România

- Elisabeta Iosif – Am în faţa mea un filozof, convertit de arta cuvântului. De fapt, un scriitor, pentru care cuvântul devine simbolul fiinţei creatoare. “Versul este pentru viziuni, proza pentru idei”, spunea Henri Ibsen. Să decupăm de aici eseul şi critica literară, atât de frecvente în scrierile cărturarului Al. Florin Ţene. Când se află eseul la limita cu absolutul, iar critica literară la marginea incisivităţii?

Al. Florin Ţene: Filozofia începutului de secol douăzeci a schiţat conceptul raţiunii universale ce se impune indivizilor izolaţi.În acest context, individul apare ca un Eu singularizat”împotriva celorlalţi prin impulsurile gândurilor şi intereselor sale”,cum scria Herbert Marcuse.În acest context eseul, spre deosebire de muzica simfonică, nu poate ajunge la limita absolutului. Însă, această specie literară poate face să vibreze percepţia şi eul cititorului la cote înalte prin împletirea analizei logice cu transferul sentimentelor, controlabile sau necontrolabile, a puterii raţiunii, analizei esenţei realităţilor exterioare a individului, toate împletite cu un bagaj de informaţii intelectuale. La eseu descoperim două tipuri: cel cu valoare cirenică (se manifestă prin anumite impulsuri şi cerinţe ale scriitorului ce concepe eseul şi sunt legate de sentimentul plăcerii de a-l scrie) şi orientarea epicureică, cea care este încercarea de diferenţiere imanentă (în care plăcerea scrisului este bunul suprem), dar un anumit gen de plăcere este opus tuturor celorlalte în calitate de plăcere adevărată. C. Bouson spunea despre estetica receptării’ că cititorul de eseu nu este doar seamănul, fratele(ipocrit) al celui care-l scrie,ci umbra sa, dublul său, un redutabil alter ego care-şi arogă prerogativele unui cenzor plin de ambiţii. Numai în această situaţie eseul poate fi uneori, tangenţial , aproape de limita absolutului.>>>>