-MARIANA CRISTESCU: TITINA NICA ŢENE – „Viaţa ca o punte”

Mărturisesc, scriam şi altădată, şi voi repeta mereu, îmi sunt dragi ţăranii, aceşti oropsiţi ai tuturor veacurilor şi orânduirilor, care nu ies în stradă să-şi strige drepturile mai totdeauna călcate în picioare de câte cineva, care nu fac mitinguri, şi nici nu se fandosesc „pe sticlă” cârcotind ori înjurând pe la talk-show-uri. Îmi sunt dragi pentru că simt că şi „veşnicia” mea de copil român crescut pe asfaltul Capitalei s-a născut tot „la sat”, singurul adăpost în care mândria şi demnitatea se cuibăresc în vremuri de restrişte – mai cu seamă atunci când par să fi sortite pieirii de pe pământ, şi pentru că, oricât de crâncene le-ar fi durerile, ţăranii, cu palmele lor brăzdate de râuri pământii, cu aripile cel mai adesea ascunse sub cămaşa de sărbătoare, rămân întregi şi înalţi. Şi îmi sunt dragi şi pruncii lor, care, prin ani, purtându-şi la lumină obârşia, ca pe un titlu de nobleţe, îşi sar umbra, răzbunându-şi întregul şir de necăjiţi înaintaşi, ajungând „domni cu carte” la oraş, fără a uita de unde au venit, punându-şi la icoană, împreună cu busuiocul sfinţit, întreaga curăţie a sufletului şi luminarea minţii.

Ei, cei care încă mai ţin Ţara pe umeri şi în palmele bătucite, ori în vârful condeiului înmiresmat de florile câmpului, au rămas curaţi, sunt frumoşi, sunt întregi, sunt OAMENI dintr-o bucată.

Scriu toate acestea ca un  exerciţiu de admiraţie faţă de una dintre cele mai delicate şi minunate persoane întâlnite în ultima vreme, o prietenă mărunţică „la stat”, dar „mare la sfat”, un om bun, cald, iubitor, care, cum observă criticul Alex Ştefănescu, „modestă, cuvincioasă, plină de duioşie, ne câştigă simpatia, tocmai prin această«cuminţnie a pământului»”. Curios fapt, Titina Nica Ţene – căci despre ea este vorba – chiar seamănă cumva cu opera lui Brâncuşi!

Întâlnindu-ne la Iernut, mi-a dăruit cea mai recentă carte a ei: „Viaţa ca o punte”, apărută la editura clujeană Dacia XXI.

29 de proze scurte şi un poem final, înfăţişând, ca într-o suită cinematografică, secvenţe din copilăria „tragicomică” a scriitoarei (cum ea însăşi precizează în dedicaţia pe care mi-a scris-o pe pagina de control a cărţii),  sunt redate fermecător, cursiv, cu supleţe şi tandreţe, în cele două capitole intitulate „Pietre de-aducere aminte” şi „Bucuria întoarcerii în timp”.

Titina este un copil plecat din sat, dar priveşte cu nespusă dragoste înapoi. Este un om luminos, şi tot aşa îi este scrisul.  A pus piatră peste piatră pentru a ajunge unde e acum, prin  propria strădanie, cu har de la Dumnezeu şi cu credinţă. Într-o lume a plagiatului şi a diplomelor contrafăcute, pe bani grei şi pe şpagă, sinceritatea Titinei este dezarmantă şi cuceritoare: „Am fost opt copii la părinţi. (… ) Mama nu ştia carte, iar tata avea şase clase primare. Nu ţin minte să mă fi mângâiat mama vreodată. Nu avea timp. Dar eu eram foarte fericită. Admiram stelele, florile, animalele şi mi se părea interesant tot ce mă înconjura. Tata ne spunea mereu să învăţăm carte. Numai aşa putem pleca «în lume», să scăpăm de sapă şi de noroaiele pârâului Beica. «Învăţaţi carte, ca să nu munciţi!» spunea tata. (…) Când am ajuns la Şcoala viticolă, m-au cântărit şi, stupoare, aveam 28 kg, la 14 ani! Deci, m-au respins. Acesta era examenul. Reuşita la vizita medicală. Era şcoală cu profil agricol, unde trebuia să dăm cu sapa şi eu eram prea slabă pentru aşa ceva. (…) Am terminat şi şcoala tehnică horticolă. Am ieşit un fel de săpător cu diplomă. Eu credeam că ies cel puţin ingineră. Când l-am întrebat pe tata de ce să dau cu sapa, dacă am învăţat carte – nu-mi spusese el să învăţ ca să nu muncesc? – el a răspuns: «Mama ta, ieri, s-a tăiat la picior cu sapa, tu nu o să te tai, că ai învăţat carte»”. Umor ţărănesc, şi nu prea! Mai degrabă, filosofie de viaţă, sau, şi mai bine, fabulo-spirit românesc. Titina nu se dezminte. La ea, cu adevărat, „câtă viaţă – atâta literatură!”. Mi-e dragă şi-i iubesc povestirile, fiindcă sunt pline de soare chiar şi atunci când lacrima se simte în colţul ochilor, fiindcă ştie să se bucure de lucrurile cu adevărat importante – adică de cele simple, de fiecare nouă zi lăsată de la Dumnezeu. Şi aşa şi scrie. Titina este ea însăşi un dar, o zână micuţă care luminează totul în cale!

„Zilele trecute, băiatul meu, Ionuţ, m-a întrebat:

-Mamă, cum faci tu că poţi fi mereu veselă pentru nimic?

– Cum pentru nimic? Sunt fericită că pot să merg, pot să vă văd, pentru că voi sunteţi sănătoşi şik,mai ales, că vine din nou Crăciunul. E puţin?”

Chiar: o fi mult? O fi puţin?

Desigur ceea ce am scris eu până aici nu se încadrează în nicio categorie literară. Nici nu am vrut. Am dorit doar să vă spun că prietena mea, admirabilă soţie, mamă şi bunică, este un OM deosebit şi că mă bucur că ne-am încrucişat destinele. Atât! Citiţi-i cartea! Nu veţi regreta!

 MARIANA CRISTESCU

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s