Al. Florin Ţene:,,Poetica timpului real din transcendentul imaginar”

   Volumul  de poezii primit de la scriitoarea Elisabeta Iosif, într-un moment de vibrantă manifestare cultural ce a avut loc la Bucureşti, am început să-l citesc în tren pe drumul de întoarcere spre Clujul meu drag.Văzând că abordează în versurile sale o temă ce plonjează în filosofia timpului am amânat citirea lui pentru un moment propice.
    Au trecut sărbătorile, am intrat în noul an şi momentul potrivit a sosit. Volumul de poeme “Semnele Timpului “, semnat de Elisabeta Iosif, apărut la Editura Rawex Coms, 2011, Bucureşti, care se deschide cu o prefaţă  de Ştefan Lucian Mureşanu şi un “ cuvânt înainte“ de Cristina Ştefan, abordează tema timpului ca entitate a dilatării spaţiului şi perceperea acestui fenomen, de către Poet, într-o determinare contextuală, ca unitate de sens cuprins în unitatea metaforei: “Păşeşte singur printre versurile-pulbere de stele,/ Poetul. I-a cerut muntelui magica putere a sunetelor/ De la răscruci din piatră. Adăpostind verbele grele,/ Ale izvoarelor, în noaptea-mireasă din pridvorul cuvintelor. “( Era poetului).
    Intuiţia metafizică e diversă în acest volum ce cuprinde 38 de poeme. Această intuiţie metafizică pe care o descoperim mai în toate poemele,  înseamnă totodată şi intuiţia existenţei în spaţiul de la limita sacrului, în care poetul îşi întreabă eul, ce îi răspunde:” Eu sunt ecoul atras de carminul luminii“.( Cine eşti tu?).Răspunsurile continuă în poeme ca semnificant transcendente.
    La Elisabeta Iosif, Poetul este Dumnezeul Cuvintelor, fiindcă Acesta,( de la fizica subcoantică încoace), a devenit “sămânţa “ sau cod generic  şi  îşi preschimbă în poeziile acestui volum, potenţa subtil-energetică în ” Cuvânt“: “ Jocul Poetului -un întreg labirint creat/ Mută cuvintele. Nebuni şi destin guvernat, De verbul partidei. Se-ngrădeşte Turnul de veghe/ Pe Tabla de Şah. Nopţile-s albe. Cad zilele negre…“( Jocul).
    Poemele acestui volum posedă o “ auto“- conştiinţă paradisiac-infernală, ele reflectă o amintire ontologică, o amintire a autoscopiei Fiinţei în dialog cu Timpul. Poetul evită să intre  direct în exprimarea adevărului ontologic, egal cu “aproape identic”, apelând la metaforă, care stabileşte ”echivalentul  ”Sunt triunghiul cu vârful în Cerc/ Străpung până la tine Infinitul/ Spre Timpul Magic. Mai încerc/ Perfecţiunea tainică. Fecund e spiritual.“( Dialog cu timpul). Poeta caută adevărul despre infinitatea spaţiului prin fecunditatea spiritului. Încă de la Goethe conceptele de adevăr şi poezie nu sunt într-un simplu raport de opoziţie, ci interferează. Eul poetului dialoghează cu sinele pentru a afla că este “Timp purificat homeric, “ sau “ logosul himeric“, adică o iluzie venită din vremuri ancestrale.
Emil Cioran spunea că “Omul nu poate crea decât crezându-se centrul istoriei “, în cazul nostru poetul se crede în mijlocul Timpului, cel care este infinit şi nepieritor, dar dispărând cu fiecare dintre noi când trecem apa Styx-ului, a cărei nimfă era fiica lui Oceanus şi a lui Tethys. Poetul “ culegător  al stelelor “ este o continuă preumblare prin concomitenţa trecutului şi viitorului. El umblă prin orizontul unui viitor deschis şi al unui trecut irepetabil – iată esenţa “spiritului “ pe care îl descoperim în poezia Elisabetei Iosif. Mnemosina, muza memoriei, muza asimilării prin amintire este totodată muza libertăţii spirituale: “ Zboară şi acum spre Curtea regală a cerurilor/ Cu veşmântul verde, hrănit din somnul florilor./ Eliberează prinţesele cu odăjdii roşii. Mestecând culoarea/ Portocalie a zorilor, Gânditorul ne străfulgeră şi azi, Cântarea.“  (Gânditorul).Acesta, Gânditorul este simbolul memoriei şi a amintirii ce absoarbe în el arta trecută, tradiţia dar şi pe cea contemporană, precum şi îndrăzneala noii experimentări a acelor forme extraordinare care se opun formei constituie aceeaşi activitate a spiritului, “Ce are puterea Zânei magiei/ Şi a ursitelor Parce, vestind înălţarea armoniei.”Zeiţele Parce fiind  considerate de către romani zeiţele sorţii. Fiindcă soarta scrie istoria în care regăsim conştiinţa noastră istorică şi modalitatea de reflectare a poetului modern. Conştiinţa istorică la Elisabeta Iosif nu este o atitudine savant specială sau una metodică, condiţionată de concepţia despre lume, ci un fel de instrumentare a spiritualităţii simţurilor.
    Pentru Poet  Semnele Timpului sunt componentele unui spaţiu al Edenului ce se află sub semnul imaginarului cuantic ce are la bază dobândirea liniştei interioare. Să ne reamintim că-n greaca veche poiein înseamnă a face. Poetic vine, evident, din grecescul poiein, ceea ce astăzi, înseamnă concilierea contradictoriilor, reunificarea masculinităţii( Adam) şi a feminităţii (Eva) lumii. Exploatarea dinaintea lumii cuantice mergea de la invizibil către vizibil. Transgresarea câmpului vizual duce în final la o trans-viziune edenic/paradisiacă, un fel de nou nivel de  Realitate. Fenomen ce-l descoperim în poezia”Nu-mi pune inelul tău… “. Poeta îşi însuşeşte secretele naturale ale imaginaţiei. Visul este poezie involuntară. Poeta iubeşte visul pentru că o transportă dincolo de Semnele Timpului pentru a fi lângă Socrate şi Alectryon, pentru a înţelege misterele “Timpului cinci “, care este un fel de paradis dezafectat.
    Volumul de faţă al Elisabetei Iosif m-a făcut să mă gândesc la aforismul lui Bogdan-Petriceicu Haşdeu, care spunea: “ Cele mai bune cărţi nu sunt tocmai acelea care ne învaţă, ci acelea care ne fac a cugeta peste cele cuprinse în ele“.
    Şi acum mai cuget…
 Al.Florin ŢENE

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s